Câştigătorii concursului organizat de PES activists Gorj cu ocazia sărbătoririi Unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, sunt: 1. Patricia Anuţoiu (Târgu-Jiu) şi 2. Maria Goje (Cluj-Napoca). Am hotărât să acordăm şi un premiu 2 ce constă într-un kit al militantului PES şi un produs în valoare de 100 lei. Toţi ceilalţi participanţi vor primi din partea PES activists Gorj un cadou special.
Vă mulţumim pentru interesul acordat!
Cu prietenie,
Ionuţ Cătălin Croitoru
PES activists Gorj
Premiul 1
Dragi activişti,
Cred că traseul propus de voi între realizarea incipientă a unităţii noastre naţionale şi accederea, în cele din urmă, la formula unităţii europene oferă exemplul unor îndelungate eforturi asociative, integrative şi progresive pe care România le-a depus de-a lungul timpului pentru a ajunge astăzi la un statut oficial de egalitate cu celelalte state europene.
Efortul mi se pare cu atât mai provocator cu cât se cunosc foarte bine termenii în care Principatele Române au devenit o ţară. Este vorba, desigur, de ceea ce astăzi numim viciu de procedură: textul Convenţiei de la Paris nu stipula faptul că domnii celor două Principate trebuie să fie persoane separate, găselniţă de care Cuza a profitat pentru a putea fi ales în ambele state. Interesantă nu este, însă, numai soluţia găsită, ci şi grupul căreia ea i-a fost servită, adică acea breşă a marilor puteri, printre care se numărau câteva „colege” ale Uniunii Europene de astăzi: Franţa, Anglia, Austria… Iată cum unitatea naţională a fost obţinută printr-o formă edulcorată de „trădare” internaţională. A avut loc atunci o diferenţiere care avea să ne garanteze mai târziu idependenţa, o independenţă pe care, în ciuda tutoror încercărilor prin care aveam să trecem (concesiile teritoriale, instalarea comunismului), n-am mai pierdut-o, oficial vorbind, niciodată. In virtutea acestei independenţe căreia i-a luat locul mai târziu ideea de libertate am ales să aderăm la o nouă formă de unitate, de această dată europeană.
Pentru că ceea ce ne uneşte e mai puternic decât ceea ce ne desparte, suntem astăzi membri cu drepturi depline în structurile europene. Chiar aşa stând lucrurile, am senzaţia că „uniunea” nu ţine loc de „unitate”. Ţările membre rămân captivele propriilor interese şi nu par să se poată mobiliza în scopuri comune pentru a face faţă cu adevărat crizelor prin care trecem. Crize, şi nu criză, pentru că problema economică nu e singura care ne afectează. Trăim, pe lângă acesta, şi crize identitare, morale, sociale etc. Pe lângă instabilitatea financiară, ne afectează şi instabilitatea statutului (există ţări membre admirate şi ţări membre arătate cu degetul - inutil să le mai numim), ignoranţa oricăror principii etice şi insensibilitatea socială.
În acest context, consider că direcţia promovată de Partidul Socialiştilor Europeni este nu numai adimirabilă, ci şi posibil eficientă. „Un loc de muncă decent” ca obiectiv mondial (!) este primul pas către ieşirea din criza financiară, nu neapărat prin faptul că se vrea decent, ci prin simplul fapt că se vrea. Mai mult decât atât, promovarea solidarităţii în educaţie şi, prin extrapolare, în toate zonele socialului, poate duce la diminuarea discrepanţelor existente astăzi şi la crearea unei oferte corecte, accesibilă tuturor în baza aceloraşi drepturi, întâi de toate, umane. Lupta împotriva schimbărilor climatice este, la rândul ei, un excelent mijloc de colaborare, atât la nivel micro (educaţia ecologică asumată în familie), cât şi la nivel macro (stabilirea unei politici comune a producerii energiei atomice). Perspectiva socialistă aduce unui domeniu atât de controversat cum e cel al mediului în care trăim un plus de umanitate, reamintindu-ne că suntem locuitorii comuni ai unei singure lumi şi că de colaborarea noastră depinde viitorul copiilor noştri. Nu în ultimul rând, sunt de părere că priorităţile PES care depăşesc, fireşte, cadrul abia schiţat de mine, deţin in nuce reţeta succesului unei societăţi europene deschise şi înfloritoare, prin faptul că nu doar spun, ci şi pun, oamenii pe primul loc.
Patricia Anuţoiu
Premiul 2
Privesc înainte, ca orice tânăr încrezător, negândindu-mă prea mult la importanţa deciziilor politice care se iau cu duiumul şi care, până nu demult, credeam că nu mă vor afecta niciodată. Dar cum vecinul din povestea caprei vecinului am devenit eu, încep să privesc cu mai multă atenţie ceea ce se întâmplă impasibil la „nivel înalt”. M-au dezgustat scandalurile politice din perioada alegerilor, înjosirea lui Patapievici prin declaraţia vizând compromiterea candidatului PSD, emisiunile despre „stelele norocoase” şi culorile talismanice ale învingătorului, replicile de tip mahala dintre candidaţi etc. etc..
Uf, şi acum, în prag de sărbătoare naţională, mă pune păcatul să pornesc Realitatea, unde mă lovesc de un alt show emblematic: dezbatere pe marginea discursului preşedintelui ţinut cu ocazia zilei de 24 ianuarie. Minunat! În aşteptarea unui debate ingenios, cu replici competente, o aud pe moderatoare pornind discuţia de la o problematizare extrem de complexă: „Băsescu a vorbit despre unitate!! Hmmm…oare ce poate să însemne asta? Unde bate?” Ascult mirată în continuare, ca un umil cetăţean ce nu prea înţelege cu ce se mănâncă politica şi îndrăznesc să mă întreb: „Despre ce altceva să vorbească individul ăsta dacă nu despre unitate…într-o zi care aniversează tocmai… Unitatea?”. Chiar aşa! Am ajuns, pare-se, în momentul în care, amnezici, uităm cauza (sensul zilei de 24 ianuarie), înlocuind-o cu efectul (discursul preşedintelui) şi minunându-ne, astfel, de … o alocuţiune despre … Unitate??? Dar asta e o figură de stil, nu un dat al realităţii. Ori, mai ştiu eu, confuzia postdecembristă e suficient de mare încât românul să fi ajuns să trăiască…metonimic? Ne amintim de Unire doar ca pretext pentru discursuri sforăitoare şi cârcotaşe, ca pretext pentru blamări gratuite (sau nu…), ca pretext pentru solilocuri patriotarde? „Hmmm…oare unde bate???”
Nu ştiu ce a însemnat pentru românii de atunci Unirea, dar ştiu cât de greu s-au implementat reformele lui Cuza; nu ştiu cât de greu şi-au păstrat integritatea naţională patrioţii trăitori în comunism, dar ştiu că Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei în timpul guvernului Groza a fost arestat, anchetat şi omorât din ordinul lui Dej pentru că a îndrăznit să declare că, înainte de a fi comunist, e român şi, în sfârşit, nu ştiu nici măcar ce înseamnă unitatea actuală, dar ştiu că mi-e greu să trăiesc pe bază de concedii fără plată şi sporuri tăiate (ca o debutantă într-ale vieţii bugetare, nici de-alea nu prea aveam, oricum), că tare bine îmi sună o viaţă într-una din ţările nordice… Unitatea în prezent, e, cred, una dintre himerele care a hrănit spiritul naţional de la prima Unire (militară) a lui Mihai Viteazul şi până la utopica (în ciuda tuturor datelor care o plasează altfel) Uniune Europeană. Despre contexte politice actuale nu pot decât divaga, nu pot decât să fiu în spiritul lor, vorbind vorbe, fără vreo legătură cu sensul mai profund al unităţii. Şi asta în condiţiile în care himera unităţii în paginile istoriei a rămas cu numele Unirii… O unire teritorială şi administrativă ce nu poate promite mai mult decât îi spune numele: a lega două elemente. E asta unitate? Şi atunci, mândră de naţia mea, lăcrimez pentru unirile ei mici şi mari, căci ştiu că dincolo de ele stau aspiraţii neatinse către unitate.
Mai e loc, totuşi, şi de mai bine. La nivelul Uniunii, România e un bun element de „legat”, adică de „alipit” la ceva (obscur, pe jumătate cunoscut de locuitorii ei, dar, oricum, mai bun decât ce se găseşte în cozile maidanezilor noştri). Că e un „ceva” capitalist, că e socialist, pentru românul de rând e tot un drac. Pentru reprezentanţii noştri, însă, „ceva”-ul trebuie să aibă o culoare precisă: şi românul (cult, ca toţi românii) se vede pus să aleagă între portocala (mecanică) şi (numele) trandafir(ului)… A se înţelege: aceasta nu e o critică! E o preablândă şi naivă viziune asupra realităţii prin lentila unei cititoare de romane fantastice. Şi care, din când în când, se mai loveşte de câte un sociolog interbelic (cică îl cheamă Ştefan Zeletin) care îşi permite neruşinarea de a prezenta starea de fapt a României în cheie…măgărească. Şi care citeşte amuzată: „Dar politica noastră? Un haos de minciuni şi fărădelegi, de neghiobii şi trageri pe sfoară. O atmosferă înăbuşitoare, încărcată cu toate miasmele ce nu se mai află pe lume, domneşte în cluburile partidelor de ţi se încreţeşte carnea când te gândeşti la ele. Nu e suflet cinstit care să nu le simtă mirosul şi să nu-şi ţină nasul la depărtări de sute de stânjeni. Căci o morală mai decăzută ca aceea a politicienilor noştri nu şi-a luat încă fiinţă sub soare. Să mărturisim drept, cu mâna la piept: am ajuns să stăm cu vrednicie la coada tuturor vieţuitoarelor pământului (…).”
Concluzia, a sociologului şi a autoarei: „Aşa se face patriotism în ţara măgarilor.” (Din ţara măgarilor, de Ştefan Zeletin).
Maria Goje
Loading ...
